Cum reacționați când vine cineva la voi cu o problemă?

                Nu găsesc nimic mai exasperant pe lumea asta decât să mă duc cu o problemă la cineva în care am încredere, despre care știu că îi pasă în mod onest de mine, despre care știu că dispune de instrumentele necesare pentru a mă înțelege și care să mă lase să îmi spun oful, după care să înceapă să îmi minimizeze problema, raportând-o la „orori reale” (aviz mama!).

                Bine, evident că exagerez atunci când spun că nu e nimic mai enervant decât asta. Deja îmi vin în minte alte două chestiuni care fac concurență reală tendinței apropiaților mei de a descrește relevanța problemelor mele: să continui să fac sex după un orgasm epic sau să trebuiască să curăț cartofi, după ce aceștia au fost în prealabil fierți.  Sunt sigură că vă e cunoscută senzația aceea cleioasă… îh! Chiar am un dar în a mă enerva singură. Să lăsăm deci memoria tactilă deoparte.

                În fine, iertați-mi mica digresiune, dar rareori șirul ideilor nu e întrerupt (sau îmbogățit?) de acolade și drumuri secundare. Revenind la problema inițială, cea legată de răspunsul pe care îl primesc cel mai frecvent atunci când decid să îmi împărtășesc celorlalți (semnificativi) „micile” drame cotidiene. Am folosit ghilimelele tocmai pentru a atrage atenția asupra faptului că nu noi, în postura de instanță externă, ar trebui să fim cei care stabilesc ordinea de mărime a problemei care ne este încredințată atunci când un altul o formulează. Serios, zici că ne lovește cineva în moalele capului și devenim pe neașteptate sensibili la toate problemele lumii ăsteia – război, foamete, pierdere, sărăcie lucie, disfuncții erectile, conspirații intergalactice, mica și marea corupție, crime împotriva umanității -, mai puțin la problema stringentă a interlocutorului nostru. Brusc, totul este rezumat la o scrimă între durerea mea și durerile lumii, cele din urmă fiind mari, reale, iar adresarea lor justificabilă, pe când problema mea apare drept amărâtă și irelevantă în schema mai mare a lucrurilor.

                Dacă cineva vine la tine cu o problemă pe care tu o vezi minoră, raportând-o la propriul tău sistem de referință, nu te aștepta ca celălalt să vadă imediat lucrurile prin lentila ta, oricât de grozave ar fi capacitățile și tehnicile tale de persuadare. Da, astăzi drama mea e mică sau mare, în funcție de modul în care reverberează în mine lucrurile cu care mă confrunt. Evident, nu mă ajută cu nimic în gestionarea stărilor negative faptul că interlocutorul meu îmi prezintă sistematic problemele „reale” și „autentice” ale lumii. Nu, frate, în moment, singura problemă reală e problema mea! Ajungi să te simți realmente singur/singură atunci când cel pe care îl vezi apropiat și capabil să te înțeleagă reciprochează prin contraexemple ale greutăților și impasurilor care zguduie lumea.

                Mai caraghioasă este situația în care începi să arăți că problema celuilalt este apă de ploaie, comparativ cu locurile nasoale în care în care te-a dus pe tine viața: „O fi cum e la tine, dar la mine a fost și mai rău!”. Așa e,  ai dreptate! Când vine vorba despre tine și experiența ta, întotdeauna lucrurile sunt resimțite mai acut. Dar ăsta nu este, la urma urmei, un concurs între cei mai năpăstuiți de soartă, nu-i așa? Ar trebui să fim mai prezenți și conectați atunci când ocupăm locul confesorului și să nu încercăm, din reflex sau conveniență, să micșorăm dimensiunile necazului celui care a avut nevoie să se deschidă în fața noastră.

                A lua în considerare o problemă și a o potența sau diminua în acord cu viziunea noastră propie nu constituie cu adevărat înțelegere. Uneori, a asculta e suficient. Suportul și prezența pot fi deseori demonstrate printr-o strângere de mână sau printr-o privire în care să lași să se vadă compasiunea și apropierea. Dacă sunteți totuși o fire practică, în permanentă căutare de soluții pentru situații-limită și probleme de toate dimensiunile, fie ele ale voastre sau ale altora, nu încercați să faceți asta recalibrându-le.

                Nu spun să intrăm cu totul în filmul celuilalt, să îi alimentăm fricile sau să ramificăm implicațiile și consecințele situației neplăcute. Este echilibrat să contextualizăm, să raportăm constant dilemele și inconveniențele pe care le experimentăm la perspectiva mai amplă a lucrurilor „cu adevărat” serioase, problematice, „de viață și de moarte”, însă doar după ce știm cu certitudine că celălalt se simte auzit și înțeles. A ne simți (și mai) singuri e ultimul lucru de care avem nevoie, date fiind toate lucrurile dificile cu care suntem nevoiți să ne duelăm zilnic.

Despre franchețe

„Ai mai avut gânduri «aiurea»?”, mă întreabă rutinier psihiatrul, în timp ce îmi completează schema de tratament. M-am simțit trădată, nu pentru că nu ar fi un medic competent sau investit, ci pentru că aș vrea ca această întrebare să îmi fie brutal adresată, fără îndulcitori artificiali sau cuvinte-substitut.

Îmi dau seama că varianta medicalizată a întrebării m-ar fi iritat și mai tare: „A reapărut ideația suicidară?” E fascinant cât de sublimată și aseptizată e frazeologia medicală. Pe medic îl interesa dacă (mai) am gânduri recurente cu privire la moarte. Să ne înțelegem, nu vorbim despre o contemplație filosofică asupra morții. Nu, pentru persoana care a cunoscut despresia, moartea e concretă, palpabilă, imediată. E în tine, mereu cu tine, mereu împotriva ta. Depresivul trăiește constant în intimitatea morții, iar mimarea zilnică a vitalității îl obosește atât de tare, încât ideea de a numai fi(iința) devine tot mai seducătoare.

Angoasă, durere morală, tristețe profundă, vise terifiante, disperare, descurajare, idei de culpabilitate, sentimentul inutilității, acte impulsive de autoagresiune – așa sună simptomatologia în depresie. Și în absența unui exercițiu de empatie este ușor să înțelegi că suita asta de „combatanți vitali”, cum îmi place mie să îi numesc, ruinează cu ușurință un om.

„Tu nu ești totuna cu boala”, obișnuia să îmi repete psihoterapeuta. Nici măcar specialistul nu poate înțelege cum ajungi să te identifici total cu diagnosticul, căci depresia asimilează și redefinește complet adâncimi despre care tu nici nu știai că sunt acolo.

Cei care nu capitulează merită să le fie adresată o întrebare la fel de brutală ca realitatea pe care o trăiesc: „Mai vrei să te omori?” Încercați să o verbalizați. Sună caraghios, dar sunt experiențe care nu trebuie metaforizate, estompate sau, mai rău, ignorate și stigmatizate.

Fiți atenți la stările pe care le experimentați. Nu le treceți cu vederea. Fiți sensibili la problemele celor din jurul vostru și nu vă autoflagelați dacă obosiți. Nu vă însingurați atunci când simțiți că nu mai puteți. Nu vă irosiți mimând „normalitatea”. Amintiți-vă că nu sunteți singuri în încercările voastre. Vă îmbrățișez! (Stați liniștiți, depresia nu se „ia”).